Cosmin Perta

Stai câteodatasi te gândesti: acum ce fac?, acum cum e bine?, acum pe unde o iau? Nu sunt momente foarte rare, doar ca foarte rar le acordam importantasi foarte rar ni se par a fi iesite din comun, ceea ce esi mai rau. Åži iarasi, momentele astea nu sunt legate de un subiect sau de o stare anume; vin oricând, in orice conditiisi se pliaza pe orice actiune. Enervanta de a dreptul devine aceasta situatie in momentul in care te pui sistematic sa citesti presa, nu doar cea culturala, ci presa in general,si iti dai seama ca locul tau nu este acolo. Nu este in lumea pe care o regasesti in presa noastra cea de toate zilele. Tu manânci altfel, respiri altfel, gândesti altfel, sau cel putin asa crezi, dar totusi, presa ar trebui sa ne reprezinte, sa scoata la iveala macar niste elemente generale, comune, in care sa se regaseasca orice om, trecând peste nuante, care traieste in mijlocul acelorasi coordonate, spatiale, etnice, lingvistice, morale, culturale etc… Åži totusi, te trezesti ca nimic, sau aproape nimic (nu doar ca nu te reprezinta) nu defineste spatiul in care traiesti. Åži atunci te pomenesti ca alergi sa prinzi spatiul din urma, ca esti dezorientat, ca nustii despre ce este vorba, ai senzatia ca trebuie sa faci cevasi nustii exact ce, asta doar ca sa te racordezi. Insa, la drept vorbind, la ce sa te racordezi, la spoiala de imagine (spun imagine pentru ca reprezinta principala motivatie a celor din jursi spun spoiala pentru ca odata ce te afli in focul blitzurilor nu te mai poti manifesta natural, ci doar artificios-conventional, mai mult pentru fatada decât pentru interior) care s-a pomenit brusc zeificata, la goana dupa senzational, inedit, extravagant, contradictoriu, elemente care foarte rar rezista intr-o cultura autentica? La ce sa te racordezi? Probabil ca bunul simt este o masura fie mult prea invechita, fie prea desueta pentru unii, pentru ca desi toata lumea il constientizeaza, inevitabil, toti il ocolesc ca pe ceva demodat sau inactual. Dar nu o sa invocam bunul simt aici doar de dragul unei sustineri subiective oricum. Dar totusi ma gândesc: cum se constituie lumea aceea dupa care tot alergamsi ne este atât de straina citind-o in presa sau vazând-o la televizor? Chiarsi cea culturala.

Am asistat acum citeva zile la o discutie despre istoriile literare, in special despre cele românesti. Mai exact despre felul in care sunt facute istoriile literare, cita doza de subiectivitate intra in selectarea unor autori, dincolo de stil, impresionist sau rationalist, cu metoda sau fara, foiletonist sau structurat pe curente. Concluzia a fost, cel putin atunci, ca exista un set de autori pe care nu ii poti ocoli, indiferent de preferintele personale, insa in aceeasi masura exista un alt set de autori care ar putea foarte bine sa fie omisi, inlocuiti cu altii sau sa suporte categorice modificari de perspectiva, ceea ce de altfel sesi observa daca iei trei sau patru istorii literaresi le compari. Bineinteles, este vorbasi de accent, de importanta pe care o au anumiti autori din categoria discutabila in structurarea logica a lucrarii, precumsi de preferintele pur personalesi de orgoliul fiecarui isoric de a "descoperi” pe cineva, omis pâna la el.

Cu toate acestea, in urma discutiei, ma tot bate un gând: care sunt pâna la urma autorii pe care nu ii poti ocolisi care sunt cei pe care i-am putea scoate, sau am putea modifica perspectiva asupra lor, din cei deja consacrati de istoriile cunoscute? Asteptsi opiniile dumneavoastra, daca se poate, argumentate pe scurt.

Eu sunt un fan declarat al basmelor, al genului fantasysi in general al naratiunilor in care mitologicul, oniricul, fantasmarea, bestiariile capata autonomie fie intr-un context imaginat, fie in unul cât se poate de real. Nu-mi plac, cu siguranta, scrierile de duzina ale acestui gen, cele foarte naivesi chiarsi cele foarte "stufoase”, insa exista destule de unde sa alegem. Nevoia de "poveste” (luata nu neaparat cu sensul general de fictiune, ci de basm, de lume fantastica ordonata social) este una dintre cele mai vechisi mai autentice. Despre originile acestei nevoisi despre efectele sale in lumea contemporana s-ar putea vorbi ore insirsi s-ar putea scrie, dupa cumsi sunt scrise, mii de pagini.

Vorbim despre o literatura adresata in aceeasi masurasi copiilorsi celor maturi, despre o literatura care fascineaza prin inscenare, prin reinventare, prin forta plasmuirii, in doze mai mari sau mai mici de ironie bonoma sau sau de tensiune terifianta. Multi sunt autorii celebri care, programatic sau nu, au scris ori s-au apropiat de acest gen. De la Rabelais, Tolkien, Lewis, Bulgakov, pâna la Borges sau fratii Strugatki. Scriu aceste rânduri cu bucuria faptului ca desi literatura româna a fost multa vreme lipsita de asemenea scrieri, (cele mai multe, raresi ele, mergând mai aproape de teritoriul fantasticului decât al fantasy-ului) acum, nustiu daca neaparat dupa succesul de public al lui "Harry Potter”, au inceput sa se scriesi la noi carti de acest gen, Razvan Radulescu cu "Teodosie cel mic” fiind cel mai cunoscut exemplu, dar nu estesi singurul. Dar aceasta bucurie este innegurata de gândul ca o asemenea literatura in ziua de azi este supusa unor cazne mult mai aprige ale receptarii. Omit cazurile fericite de succes general de publicsi va intreb câti dintre voi ar fi dispusi sa citeasca o carte basm sau fantasy. Mie mi se pare ca exista doua categorii de succes in acest caz: succesul de public, datorit in primul rând copiilor,si succesul de critica, datorat rafinatilor. Insa intre aceste doua "masuri” exista o groapa imensa, ziarele vor vorbi cu siguranta in ambele cazuri, insa câta lume citeste efectiv?

Ma tot mir de vreo patru ani incoace cum pe masura ce lucrurile incep sa mearga spre binisor in amarâta asta de literatura româna, pe atât se diversificasi intensifica râcilesi luptele literare. Bine, bine, astea sunt de când e lumea, scopul lor, daca nu e unul ideologic, e inutil, iar daca e unul idelogic e atât de subiectiv incât doar timpul il poate confirma sau ba. Dar nu despre aceasta vreau sa vorbesc, ci despre o mentalitate tot mai evidenta, atentie, nu la orice scriitor român, ci la tânarul scriitor român. Exista câteva coordonate: in primul rând, complexul genialitatii, care se manifesta prin sentimentul neintelegerii, al neaprecierii la justa valoare a propriei operesi persoane, sentiment care degenereaza in frustrarisi invidie ducând la violenta fata de congeneri. Apoi, sentimentul ca toti cei "care nu scriu ca mine" scriu prost, sau, mai rau, ca nu "exista" deloc. Mai putem adauga pe lista caracteristicilor acestei mentalitati convingerea unora ca exprimarea in spatiul public cu cât este mai constant pusa pe harta, mai agresiva, vindicativa este mai autenticasi ii confera fericitului orator un statut intangibil, in acelasi timp de vizionarsi de personalitate publica. Nu in ultimul rând, cei care nu se manifesta asa, fiind mai retrasi sunt vazuti ca niste papa-lapte numai buni de luat in bataia pustii verbale a bravilor nostri comentatori.

Din fericire aceasta mentalitate nu este inca generalizata, pe de alta parte, actiunile ei sunt atât de iluzorii, incât in câtiva ani de la ultimele acte de vitejie ale celor in cauza nici macar la vreo bârfa literara nu se va mai vorbi de ele. Asta nu pentru ca s-ar schimba mentalitatea, lucru mai greu, cu hotarâre, ci pentru ca apar zilnic alte asemenea manifestari,si cum niciuna nu este indeajuns de solid intemeiata ori substantiala incât sa ramâna, trecem din perisabil in perisabil când e vorba de "atitudinile" tinerilor intelectuali, ca de la o bere la alta, iar la sfârsitul lunii ar fi culmea sa-ti amintesti câte beri ai baut sau care ti-a placut cel mai mult. (Nici vorba, când bei un coniac premiat sau un vin vechi iti amintesti, dar sa recunoastem,si in literatura asemenea calitati sunt mai rare).

Am pomenit aceasta situatie nu din considerente de ordin moralizator sau, Doamne fereste, pentru a aduce vreo acuza, ci pentru ca este tristsi deconcertant ca intr-o cultura totusi restrânsa, fara multe opere valoroase, cu un context mai degraba familial care respinge diferentele de idei, in momentul in care lucrurile incep sa mearga bine, sa intre pe un fagas al normalitatii din punctul de vedere al creatiei, in momentul in care ne-am saturat cu totii de intrigile desuetesi facile ale unor "inaintasi" cu monopol cultural, sa vezi o pleiada de tineri autorisi comentatori, multi dintre ei talentati, mult mai preocupati de imaginea publicasi de locul in istoria literaturii, decât de opera propriu-zisa, fara de care nu se poate cladi nici un loc real, in nici o istorie care conteaza. Poate doar in istoria literaturii române, care se face de voie, de nevoie, cu ce avem, de cine se nimereste, insa cu siguranta nu in istoria literaturii europene.

Este astfel inadmisibil, ca la 18 ani dupa comunism, tinerii sa urmeze aceleasisabloane ideologice ale "grupului"si "grupuletului", sa refuze alteritatea, sa desconsidere varietatea, elemente esentiale ale unei culturi viabile. Cultura lui "noisi ai nostri" este din punctul meu de vedere una perdanta, care consuma mult mai multe energii decât orice curent literar, fara insa a avea aceeasi noblete a gestuluisi aceeasi finalitate estetica.