Cosmin Perta

Optzecismul periferic

perta — Mon, 16 Jun 2008 10:40:27 +0000

Dupa ce in perioada antebelica, si mai ales in perioada interbelica, poezia romaneasca s-a dezvoltat uimitor si a dat o serie de autori importanti, ridicandu-se ca nivel calitativ la cele mai inalte cote, comparabili cu marii poeti contemporani lor din occident, odata cu instaurarea regimului comunist, in 1946, cu trecerea fortata a scriitorilor la curente programatice, vidate de continut, ca proletcultismul sau realismul socialist, peisajul literar romanesc s-a modificat drastic.

Asadar, dupa ce prin poeti ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, poezia din Romania capatase valoare, originalitate si autenticitate, dupa ce poezia romaneasca incepuse sa fie cunoscuta si inafara granitelor prin miscarile de avangarda reprezentate de Sasa Pana, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Gherasim Luca sau Gellu Naum, odata cu venirea sovieticilor granitele s-au inchis si poezia a fost fortata sa devina monocorda.

Pana prin anii 60 majoritatea creatiilor lirice erau constituite din cantece de preamarire a „conducatorului iubit”, a ogoarelor manoase si uzinelor, ode muncitorului si progresului socialist. Poetii autentici de dinainte de ocupatie au fost interzisi, volumele retrase si trecute la index, multi dintre ei au ajuns in inchisori, iar restul au fost redusi la tacere. Tot ce se scria atunci trebuia sa fie in sensul propagandei. Declinul e usor de imaginat in aceste conditii.

Pentru generatiile tinere ale epocii viitorul nu era prea luminos, insa talent existand, s-a gasit si o cale de ocolire a sistemului potentata si de faptul ca in acesti ani situatia politica s-a schimbat, sistemul devenind mai permisiv. Astfel, odata cu anii 60, poezia romaneasca incepe sa renasca incet-incet. Forma adoptata este aceea a metaforizarii excesive, a parabolei, a ermetismului, adesea un lirism greoi, incarcat, insa autentic. (Aceasta solutie era cea mai la indemana dat fiind faptul ca tot ceea ce tinea de temele sociale, reflectia sociala, raportarea la un sistem, privirea individului in cadrul uni grup, context samd., erau cu desavarsire interzise). Acest „estetism” barochizant, aluvionar, intentionat incarcat sau incifrat esopic pentru a putea ascunde minime critici sociale, „soparle” aluzive, a fost solutia cea mai la indemana.

Lucrurile au „degenerat” totusi odata incadrate in acest plan, revolutiile poetice ale acelei perioade fiind nu de natura ideologica, sau de raportare la realitate, cum se intampla inafara, ci de natura lingvistica si filosofica, la nivelul jocului cu limbajul si al interpretarii lui. Nichita Stanescu, cel mai cunoscut nume al epocii, este in primul rand un mare inventator de limbaj poetic, un adevarat fenomen intr-o epoca in care luptele se duceau mai mult pe teritoriul manierei decat al substantei.

Peste inca un deceniu, in anii 70, odata cu relativa imblanzire a sistemului si dezghetul ideologic produs in anii ’60, au inceput sa apara cativa poeti cu o expresie mult mai personalizata, care au marcat ulterior poezia romana pana astazi. Ii amintim doar pe Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si Angela Marinescu, trei poeti cu trei viziuni diferite: finete, inteligenta, esentializare si o candoare nemaiintalnita a starilor si situatiilor la Virgil Mazilescu, exotism incifrat, matematic,la Daniel Turcea si forta bruta a expresiei, avalansa visceralitatii la Angela Marinescu. Totusi, nu acestia aveau sa fie poetii cei mai pregnanti si mai de impact ai Romanei comuniste, ci aceia care veneau in galop dupa ei, foarte des invocata „Generatie 80”.

Deja „Generatia 80” nu mai este un construct al sistemului socialist, creat in limitele conditionarilor sale, depinzand de libertatea pe care acesta ti-o da sau ti-o ia, ci este o generatie de poeti care s-au ridicat contra sistemului. Cazuri individuale au mai existat si inainte, insa aceasta era prima oara cand nu mai era vorba de cativa indivizi, ci de cateva zeci de indivizi, asadar nu mai erau tocmai usor de strunit. Tot ce s-a putut face a fost sa le fie monitorizata si ingreunata publicarea, aparand in volume colective si foarte rar in volume de autor.

Revolta optzecismului nu a fost doar una de ordin ideologic, ci in aceeasi masura, sau poate chiar intr-o mai mare masura, de ordin estetic. Lasand la o parte traditia europeana si pe cea asiatica a poeziei, care functionasera pana atunci la noi, optzecistii si-au intors privirea spre noul continent, America, principalele lor lecturi fiind constituite de opere ale scriitorilor americani. Nu e astfel de mirare ca ei au fost primii care au practicat la noi pe scara larga si programatica discursivitatea poetica, au inceput sa invoce tot mai des temele sociale si si-au intors privirea de la tot ce fusese inaintea lor, dedicandu-se noului curent, postmodernismul.

Intruziunea artificialului, a mecanicului, a tehnicismului, puzderia de trimiteri livresti, jocurile de rafinament, primatul citadinului, autoreferentialitatea parodica, ludicul grotesc, pseudo-viziunile poetice, biografismul frust sau oniric, minimalismul si pretiozitatea sunt doar cateva dintre caracteristicile noului val. Toate acestea au insemnat o renastere mult asteptata a poeziei din Romania. Dar sa nu credem ca toti erau la fel, nicidecum, existau si la ei directii, filoane, erau unii mai ludici, altii mai livresti, altii mai gravi, altii mai profunzi, fiecare se subscria unui asemenea filon, guvernat fie de pozitia geografico-culturala din care provenea, fie de afinitatile literare. Existau astfel si periferici, insa la o prima vedere caracteristicile directiei principale sunt cele enuntate.

Cei cunoscuti ca principalii promotori ai poeticii optzecismului s-au format in cadrul Cenaclului de Luni, care a functionat pana in 1983, condus de Nicolae Manolescu. Numele cele mai importante sunt si cele care au aparut in doua antologii manifest ale gruparii, de mare impact, care ilustrau noua tehnica si credinta. Este vorba despre Aer cu Diamante (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan) si Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu , I.B. Lefter, Mariana Marin si Alexandru Musina).

Ion Bogdan Lefter, in Postmodernism. Din istoria unei “batalii” culturale, ed. Paralela 45, 2000 accentueza si el caracteristicile acestui nou val: „forma scriiturii de tip jurnal, concedierea metaforei din pozitia dominanta detinuta in modernism, cultivarea efectelor de directete sintactica si lexicala, dar si manifestarea distantarii «profesioniste» fata de jocul inselator al limbajului, de unde actiunea de tip critico-teoretic exercitata in interiorul operei, adesea convertita (sau mascata) in ironie, supraetajarea textuala, multistilismul, apelul la aluzia culturala, la citat, colaj, pastisa, parodie si alte forme de intertextualitate, o mai accentuata omologie stilistica intre genuri…”. Dar tot el, intr-un studiu din 1987, Imposibila intoarcere (simple glose), amenda aceasta viziune de suprafata, toate aceste caracteristici deja prezentate subscriindu-se unui prim nivel de receptare, si nu cel mai serios. In substrat, I.B. Lefter accentueaza „deschiderea catre real, catre autenticitatea trairii, a fiintei biografice, concrete”, ca fiind principala caracteristica a postmodernismului optzecist, toate celelalte nefiind obligatorii inafara de aceasta.Si Mircea Cartarescu, in textul sau din 1986, Cuvinte impotriva masinii de scris incearca o definire teoretica a noului val prin contrapunerea la cel dinainte, modernismul. Astfel, aflam ceea ce toti teoreticienii optzecismului vor prelua, ca se incearca o reumanizare a textului, o reimpregnare cu realitate, o „re-reglare a simturilor”, lupta dusa fiind aceea cu tentatia de a „sugera”, cum faceau modernii, tinzandu-se in noua paradigma inspre „a spune”. Intr-un text urmator, din 1987, Realismul poeziei tinere, Cartarescu isi dezvolta conceptul (acela de postmodernism, aplicat poeziei optzeciste) atribuindu-i valentele de „realism biografic” si de „inalta fidelitate”. Am avea astfel „o poezie mai sincera, mai umana, mai putin conventional-rafinata, mai larga in campuri existentiale si stilistice, si nu in cele din urma mai placuta la lectura”. Cartarescu isi incheie articolul apoteotic: „Limpezimea si precizia viziunii poetice, pozitivismul ei, intr-un fel, sunt note definitorii ale poezie noastre”. Dar tocmai aici este problema „Deschiderea spre real”, identificata de Lefter ca fiind principalul motor ideologic al optzecismului sau „inalta fidelitate” descrisa de Cartarescu sunt valabile doar in cazul optzecismului „tare”, daca ni se permite un asemenea termen, sau „esential”, cum il numeste Cartarescu, in cazul optzecismului central, cel din Cenaclul de Luni. Dar fenomenul „optzecist” este mult mai amplu decat atat. Pe langa poetii deja enumerati ai Cenaclului de Luni au mai existat si altii, care s-au manifestat sincron cu ei, care au aderat la principiile teoretice ale optzecismului „tare” si s-au aliniat miscarii, insa nu au preluat decat caracteristicile de suprafata, nu pe cele recunoscute ca esentiale de catre teoreticienii prezentati mai sus. Ion Muresan, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrascu, Viorel Muresan, Aurel Pantea, Marta Petreu sunt doar cateva dintre numele de optzecisti din punct de vedere al varstei, biologic, dar si ca moment istoric de afirmare, insa care au aderat la o directie marginala, pe care in continuare o vom numi „optzecism periferic”.De ce „periferic”? Din doua considerente, unul ideologic si unul geografic. Cel ideologic tine, asa cum spuneam, de faptul ca poetii la care ma voi referi s-au declarat optzecisti si au preluat o parte dintre caracteristicile optzecismului format

la Bucuresti, insa mai ales pe cele formale, livrescul, ludicul, insertul suprarealist etc, insa nu au renuntat la metaforizare, la metafizica sau la temele „moderniste” (nebunia, moartea, suferinta etc), elemente pe care optzecistii de la centru le exclud vehement. Pe de alta parte, considerand cultura romana ca un intreg, ne putem referi la cultura provinciei ca la una periferica, spatiul ardelenesc si cel moldovenesc in principal nerenuntand la influentele unei scriituri de tip analitic, „profund”, expresionist, influente care sunt caracteristice acestor spatii culturale si, judecand dupa amploarea fenomenului, le sunt si definitorii.Mircea Cartarescu, in Postmodernismul romanesc, ed. Humanitas, 1999, acuza neo-expresionismul ardelenesc, cu sursa in expresionismul metafizic al lui Lucian Blaga, ca fiind „sursa esecului celor mai multi optzecisti”. Insa ceea ce Mircea Cartarescu socoteste a fi un esec al postmodernismului optzecist putem foarte usor sa consideram ca fiind doar o alta directie, distincta de cea centrala. Bineinteles, dupa catalogarea definitiilor postmodernismului optzecist vehiculate de Mircea Cartarescu, ceea ce acesti reprezentanti „biologici” si afiliati ai curentului fac nu concorda cu ceea ce isi propusese optzecismul „esential” sau „tare”, insa tine de acelasi fenomen, chiar si numai sincronic.Tot dupa Mircea Cartarescu, in acelasi volum, aflam ca dumnealui considera ca exista o delimitare neta chiar si in grupul bucurestenilor; adica o „linie poetica” data de cei din Aer cu diamante, pe care o putem lua drept „pura”, in timp ce grupul din Cinci este socotit de Cartarescu a fi al „disidentilor”, al „marginalilor” bucuresteni. In cazul acesta ruptura este cu atat mai mare intre grupul din Aer cu diamante si „optzecistii periferici” ardeleni sau moldoveni, insa ce ne facem cu ei? Ii socotim niste moderni intarziati, chiar daca ei se considera optzecisti? Le acordam alt statut, unul inferior? Cred ca mai degraba ii putem recunoaste ca o grupare aparte si putem incerca sa identificam unde se intalnesc cele doua ideologii din cadrul aceluiasi concept si unde si cum se despart ele hotarator.

Oralitatea, familiaritatea, ironia si umorul, intertextualitatea, sunt formule ale optzecismului „tare” preluate de periferici, insa daca la bucuresteni rezultatul era unul voit perisabil, cu poanta, mizand pe jocuri de inteligenta, la ardeleni si moldoveni aceleasi „instrumente” erau folosite pentru a urmari tot „urmele” profunzimii, ale „esentialului”, nota perisabila fiind doar una de suprafata.

In antologia lui Gheorghe Craciun, Generatia 80 in texte teoretice, ed. Vlasie 1994, unde Cartarescu, Iaru sau Ghiu desfiinteaza metafora si sublimeaza apropierea de cotidian, Ion Muresan sau Aurel Pantea vorbesc tot despre metafizica, tot despre profunzime, tot despre „sugerare”, chiar daca in contextul unui nou val, mult mai apropiat de „uman”, insa pentru ei primeaza trauma individului, nu neaparat poza/fotografia lui.

Despre acestia, Cartarescu vorbeste in Postmodernismul romanesc ca fiind poeti „la care informatia asupra modificarii poeticilor contemporane a ajuns mai tarziu”. Ion Muresan, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin sau Nichita Danilov, numele cele mai cunoscute din acest cadru sunt amendate pentru „neasteptate accente grave chiar si in textele cele mai jucause”. In viziunea lui Cartarescu avem de a face cu un „neo-expresionism al provinciei”, caruia nu-i contesta valoarea, insa il submineaza constant, considerandu-l o estetica inferioara si il departajeaza de optzecism. Lucru, cred, exagerat, mai ales tinand cont ca „informatia” de care vorbeste Cartarescu a ajuns la ei, insa nu a contat niciodata, ei fiind genetic si programatic altceva, insa altceva in cadrul aceluiasi context, sub aceeasi umbrela, lucru pe care nici Cartarescu nu-l poate nega, recunoscand existenta procedeelor posmoderne, chiar daca de suprafata.

Si Alexandru Musina, militand pentru acelasi tip de optzecism inferior care se confunda cu un postmodernism creat pe teritoriu romanesc, al „poeziei cotidianului”, cum il numea intr-un articol omonim din 1981, revine in 1982 si numeste acest postmodernism optzecist „noul antropocentrism”. Musina crede in aceleasi coordonate textuale, insa adauga si altele noi, care le sunt specifice si optzecistilor periferici, poate chiar intr-o masura mai mare. Este vorba despre „poezia mai personala” si de „angajarea existentiala vizavi de propriul text”, elemente caracteristice atat poeziei cotidianului, cat si poeziei traumatice, de explorare interioara.

Pentru Nicolae Manolescu „postmodernismul e oligarhic si tolerant”, tolerant am vazut de ce, tocmai datorita absortiei optzecistilor periferici, si oligarhic deoarece nu admitea alt tip de expresie, daca aceasta era diferita trebuia sa se racordeze cumva noii estetici. E clar astfel, „tipul nou de raportare a eului auctorial fata de lume si text, fata de viata si literatura”, cum defineste I.B. Lefter postmodernismul, functioneaza, si a functionat in optzecism, insa in forme diverse. Nu exista un singur tipar aplicabil tuturor scriitorilor optzecisti dupa care sa poata fi identificati si notati in urma performantei, tendinta evidenta odata cu tot acest set de definitii riguroase.

Probabil tocmai datorita nevoiei de nuantare si totodata de unificare a tuturor tendintelor intr-un corpus unitar al optzecismului, Radu G. Teposu, un alt teoretician al generatiei s-a ferit de antinomia atat de clar formulata de Cartarescu intre poezia postmoderna optzecista si poezia neo-expresionista optzecista, reunindu-i pe majoritatea reprezentantilor generatiei intr-o micro-istorie literara, un volum de analiza in care autorii sunt grupati dupa tendinte, afinitati si procedee mentale si stilistice mult mai nuantate. Acelasi lucru l-a facut si Musina in prefata Antologiei poeziei generatiei 80, insa neavand aceeasi cuprindere, desi existau puncte de vedere comune cu ale lui Teposu. Musina distinge o poezie a textului (Ghiu, Cartarescu, Stratan, Cosovei s.a.), o poezie a cotidianului (Romulus Bucur, Bodiu, Simona Popescu, Stoiciu, Mariana Marin, Aurel Dumitrascu s.a.), o poezie a metafizicului (Danilov, Ion Muresan, Viorel Muresan, Viorel Muresan s.a.) si o poezie a nevrozei (Calin Vlasie, Matei Visniec s.a.).

Volumul lui Teposu, Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua, ed. Eminescu, 1993, analizeaza poezia optzecista din prisma unui mare corpus textual postmodern insa cu diferite influente si accente culturale. Categoriile poetice pe care le identifica Teposu la optzecisti sunt: „Cotidianul. Prozaic si bufon” (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Iaru, Andrei Zanca, Alexandru Musina s.a); Gnomicii si ezotericii. Manieristii (Nichita Danilov, Eugen Suciu, Viorel Muresan, Lucian Vasiliu, Ion Bogdan Lefter s.a.); Fantezismul abstract si ermetic (Aurel Pantea, Ion Stratan, Ioan Moldovan s.a.); Criza interioritatii. Patosul sarcastic si ironic (Ion Muresan, Mariana Marin, Marta Petreu s.a.); Criticismul teatral si histrionic. Comedia literaturii (Petru Romosan, Octavian Soviany, Mircea Petean s.a.); Sentimentalii rafinati (Romulus Bucur, Aurel Dumitrascu s.a.)”.

Dupa cum se vede, lucrurile nu mai sunt atat de clare aici, poetii sunt deja amestecati si asta deoarece in impartirea efectuata de Teposu viziunea si feeling-ul poemului apar uneori mai importante decat strategiile textuale. Pentru Teposu „ironia, in postmodernism, controleaza indeaproape miscarea recuperatorie, impiedicand-o sa fie una eminamente nostalgica si dirijand-o catre dialogul critic, catre reflectia treaza. Sunt de acord, da, isi va fi spunand spiritul postmodern, sa-mi intorc privirea catre intreg trecutul cultural si spiritual, insa nu mai pot fi capabil sa ma identific cu el. Psihologia mea si educatia mea il vad altfel si-l voi trata in consecinta. Aici nu mai este nostalgie ingenua, ci dialog cultural.” - afirma Teposu, si are perfecta dreptate. Dialogul acesta cultural cladit pe de-a-ntregul sub auspiciile artificialului, ale reciclarii, fundamenteaza noua expresie. Iar tocmai ironia ca entitate guvernatoare este comuna atat optzecistilor centrali cat si celor periferici, si tocmai dialogul cultural, specific postmodern, exclude ideea de dictatura a unei expresii sau a unei formule unice. Astfel si optzecistii periferici sunt in aceeasi masura postmoderni ca si optzecistii din partea „tare” a conceptului, doar ca, daca unii vor sa fie realisti in observatie si sunt fantezisti in reprezentare, altii, nedezbarati de secretia patetica dau totusi dovada de mult calcul sau penduleaza intre confesiune si delir.

Optzecismul este in cele din urma un fenomen unitar, atat in viziunea lui Musina cat si in cea a lui Teposu, la care s-ar putea adauga si Nicolae Manolescu, insa in cadrul acestui fenomen unitar au existat mai multe formule, convergente si distincte in aceeasi masura. Putem vorbi de un optzecism „tare”, cel al Cenaclului de Luni, activ teoretic, cel care a fondat noua estetica, insa si de unul periferic, care nu exemplifica pe de-a-ntregul perspectiva teoretica a lunedistilor, insa se reclama de la ea si functioneaza tangential ei in cadrul aceleiasi paradigme.

Critica recenta tinde chiar sa proclame, acum, dupa douazeci de ani, ca nucleul tare, valoric, al optzecistilor s-ar afla chiar in cadrul directiilor care la inceput au fost periferice (cazul Ion Muresan), insa chiar daca este asa dintr-o perspectiva estetica, nu este asa dintr-o perspectiva teoretica si ideologica, atat Ion Muresan, cat si Viorel Muresan si Aurel Dumitrascu aflandu-se oarecum la granita ideologica a curentului, asa cum a fost el gandit si initiat.

Ce ne facem cu moldovenii?

perta — Fri, 22 Jun 2007 00:41:53 +0000

Tot auzim in ultimul timp despre scriitorii din Republica Moldova. De fapt câtiva dintre ei au ajutat laÂ formarea acestei atât de cunoscute "Generatii 2000". Ei au venitsi au trecut, cei norocosi, Dumitru Crudu, fratii Vakulovski, parintele Bastovoi, constituie niste pietre de temelie ale culturii române. Ce ne facem insa cu cei care nu au trecut (peste granita adica, despre asta e vorba)? Existasi acum tineri artisti in Republica Moldova, tineri care cred in ce facsi isi asuma propria existenta, la un nivel estetic, deoarece nici o alta implinire inafara de bucuria lucrului bine facutsi receptat nu au. Acestia sunt oameni de 19, 20, 21,22,23 de ani care experimenteaza ceva, oameni care cred in cevasi cunosc foarte bine un soi de viata pe care noi l-am uitate, oameni care au nevoie de viza pentru a ajunge in România desi sunt români de cea mai buna speta:

Hose Pablo â€“ tânar poet moldovean, poate ajunge la dumneavoastra doar cu viza. (speram ca nu e viza aceea care sa ne intoarca din drum)Â "ziarele scriu despre tristeteeu sunt posomorâtsi suparat am mâini cumsecade farmacia este un domeniu al sistemului de sanatatesi nu este comertiar eu sunt de acord cu asta duhul meu crapa de jale ploua greu si eu arat spre cer casi cum as arata spre tine Â eu m-am gândit la asta dimineata in timp ce tu iti alegeai ciorapii gânditoare asa Â eu am simtit asta inainte ca tu sa spui ceva mustelorsobolanilor Â eu sunt anti_masina anti_robotelul vremii noastre Â cineva imi iarta greselile pacatele Â sunt un om saracsi asta asa este ghetele mele sunt rabla si cea dreapta este decojita eu nu cost nimic asta asa este nu poti sa-mi reprosezi ceva sau macar sa-mi dai una-n cap sunt simplu asta asa este iar faptul ca am numai iubire sa te imbrac in ea sa fiu un jerpelit suparacios dar care are dragoste ca un straluci asta asa este"Â

Intâlnirile tinerilor si ultimul top

perta — Mon, 07 May 2007 14:25:29 +0000

Inainte sa plec la Cluj,la Colocviul Tinerilor Scriitori, am scris un editorial in Cuvântul (http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=1) in care incercam sa prevad ce s-ar putea intâmpla. Nu m-a surprins sa vad ca in mare masura cele prezise de mine s-au adeverit: nu s-a intâmplat mai nimic acolo, lumea s-a intâlnitsi atât. O droaie de poeti, prozatori, critici, mai tinerisi mai batrâni, aranjati pe bisericutesi mese de restaurant, pe chichotelisi impunsaturi cu degetul, s-au strânssi s-au apucat sa vorbeasca despre ceva. Nu prea conta despre ce, in mare voga, ca oriunde de altfel, au fost bârfelesi coteriile. Dar la astea ne asteptam. E greu sa se intâmple altfel, mai ales când iti propui sa aduni 90 de oameni, atât de diferiti, pe care ii leaga ceva atât de inconcret cum e literatura,si mai ales o literatura in care toti se cunoscsi nu se prea suporta intre ei. E absurd in aceste conditii sa te mai astepti sasi faca ceva cei strânsi cu lopata. Asa, invitatii au plecat nemultumiti ca nu a fost buna organizarea, organizatorii au ramas nemultumiti ca nu s-a intâmplat cinestie ce chestie. Asta la o prima vedere, pentru ca, de fapt, in substrat e altceva. Invitatii nici nu se gândeau sa faca ceva, pentru castiau foarte bine ca nu despre asta e vorba, iar organizatorii nici nu s-au gândit sa astepte ceva, pentru ca asa se intâmpla de când lumea la noi. E aici o colaborare tacita, un lant al salbaticiunilor, ca sa nu zic al slabiciunilor, un pact in care fiecarestie exact ce are de facut, ca sa fie in graficsi totodata sa fie nemultumit la final ca asa e bine. Facem de toatesi nimc la capat. Pâna la urma ramâne fiecare cu camaruta lui, cu cartile lui, cu prieteniile lui literare, ascunssi indârjit. Asa se face literatura, e drept, dar noi ne tot plângem de festivismele optzecistilor, de intâlnirile lor inutile. Daca stai sa te uiti, cu adevarat, intâlnirile noastre sunt la fel de festivistesi goale de substanta,si ne maisi lipseste acel spirit al prieteniei pe care il aveau ei,si puterea de munca in echipasi vointa de asa ceva. Ei s-au suportat, au scris carti impreuna, au facut proiecte, mainfeste, noi le facem singurisi ne intâlnim doar ca sa ne batem in ele. Ceva bun s-a intâmplat totusila Cluj, tinerii s-au votat intre ei,si cu toate râcile au iesit la suprafata cei mai bine cotati. Bine e ca cei care au iesit la suprafata suntsi din punctul meu de vedere printre cei mai buni, cel putin in momentul acesta, in cadrul paradigmeisi viziunii literare de ultima ora, desi consider ca suntsi omisiuni importante. Pentru cei care nu stiu topul final, cei alesi de tineri ca fiind cei mai buni dintre ei au fost: Dan Sociu, Dan Coman, Dumitru Crudu, Marius Ianussi Andrei Terian. Pe urmatoarele doua locuri, foarte strâns, au fost Claudiu Komartinsi Åžtefan Manasia. E bine din doua perspective: una, asa putem identifica mult mai bine preferintele din interiorul generatiei,si cel mai important aici este votul criticilor la momentul actual,si doi, putem compara preferintele de acum cu cele din urma cu 3, 4 ani, asa cum le vom putea compara cu cele de peste 3, 4 ani. Exista aici nume care au ramassi probabil vor ramâne, acelea conteaza, despre restul vorbim când vor fi.

Ancheta “Cuvantul” - Relevanta literaturii azi

perta — Tue, 17 Apr 2007 14:17:48 +0000

Revista "Cuvintul" va invita sa participati la ancheta intitulata "Relevanta literaturii, astazi".

Revista isi propune ca in numarul din luna mai sa realizeze o ancheta despre relevanta literaturii azi, adresandu-se persoanelor din alte domenii decat cele strict literare. Pe cei interesati ii rugam sa dea curs invitatiei noastre si sa raspunda intrebarilor de mai jos pana pe data de 20 aprilie. Raspunsurile, semnate si insotite de ocupatia dumneavoastra ( de ex: Ion Vasile, inginer), sunt asteptate pana pe 21 aprilie pe adresele de mail: cosmin.perta@cuvantul.ro, zorovavel@yahoo.com sau pe numarul de fax: 021.311.91.11

Va multumim.Â

Prin raspunsurile dumneavoastra vom incerca sa stabilim ce inseamna literatura pentru cei care nu sunt implicati direct in viata literara, cum se percepe fenomenul literar dintr-o perspectiva profesional neparticipativa. Iata intrebarile:

In ce fel s-au schimbat preferintele dumneavoastra de lectura in ultima perioada?
Care sunt cartile care au contat cel mai mult pentru dumneavoatra in ultimii ani?
In ce masura considerati ca este literatura o necesitate? Dumneavoastra de ce cititi?
Care sunt temele predilecte in literatura care va atrag/intereseaza? Ce carti recente ati descoperit in acest sens?
Ce autori cititi mai des, români sau straini? De ce?

Redactia isi rezerva dreptul de a selecta din raspunsurile dumneavoastrasi de a le publica in revista pe cele mai consistentesi interesante.

Poezia a coborât in strada, dar strada e goala

perta — Thu, 29 Mar 2007 15:35:52 +0000

Am avut ocazia, saptamâna trecuta, sa citesc in câteva licee bucurestene in cadrul Primaverii Poetilor. Cum asta mi se intâmpla prima oara, inafara de lecturile din cenacluri, facultati sau alte evenimente canonice la care am mai participat, dar unde rareori se vedea vreun picior de liceean, asteptarile mele erau variate: pe de o parte eram foarte curios de reactiile celor mai tineri dintre consumatorii de literatura, iar pe de alta parte vroiam sa vad cum recepteaza ei poezia contemporana, in sensul ei imediat,si câti dintre ei sunt la curent cu cu acest fenomen.

De receptat nustiu cât au receptat, cert e ca au fost atenti, fie din cauza profesorilor, fie ca semana cu ceva care merge undeva, cum se zice prin maramures, adica o ciudatenie, inafara de asta nimic. Nici o reactie. Intrebari, putine câte au fost, incropite dupa "riglele" interpretativescolare, incropitesi ele prin anii 50si lasate nemodificate, fete placide, gesturi nehotarâte. Bunnn, daca nu le-ar fi placut ceva, cât de cât, nici nu merita efortul sa scriu acest text, insa ceva i-a tinut totusi acolo, ceva indefinit pentru ei, la care nu se puteau raporta, cu care nu puteau comunica. Când au fost intrebati care sunt poetii lor preferati nu a uimit pe nimeni sa afle ca e vorba despre poeti care se predau inscoli, morti, majoritatea dintre ei, de mai bine de 20 de ani, cu o opera poetica scrisa acum mai bine de 40 de ani, ca sa vorbim de datele cele mai recente. Sa nu mai pomenim de incapacitatea lor naivasi nevinovata de a concepe poezia ca pe ceva viu, actual, sau despre "groaza" lor suava când s-au pomenit in fata unora care vroiau ca ei sa inteleaga poezia, sa le comunice ceva inafara a ceea ce trebuie sa invete pentru o nota.

M-am gânditsi atuncisi ma gândescsi acum: cine sa fie de vina? Dezinteresul acestor copii sau "normele"scolare? Din punctule meu de vedere dezinteresul lor este absolut normal când poezia se studiaza inscoala ca la muzeu, cu multe busturi, reci, de bronz, cu setul bine pus la punct de interpretari, fara nici o referire la viata interioara a fenomenului, fara nici o actualizare, fara nici un suflu. Cine cauta ceva ce nu exista?, doar câtiva idelisti care sfârsesc prin a deveni autori. Cine asteapta sa comunice cu un text cu care nu-ti poti imagina ca se poate comunica altfel decât lascoala?, doar câtiva care merg contra valuluisi deseori sfârsesc prin a deveni eseisti, chiarsi de cartier.

Probabil ca daca poezia nu ar mai fi vazuta academic, cu morga, daca ar fi mediatizata, daca autorii contemporani ar fi macar pomeniti in manuale sau ar fi mai vizibili pe targetul acestui public tânar, reactiile lor ar fi fost altfel,si-ar fi putut exprima preferintele, ar fi putut injura sau s-ar fi putut bucura, dar asa, era ceva atât de nousi cu "istorie" atât de vâscoasa incât nu s-au putut apropia. Iar cei care cred ca poezia nu este pentru publicul larg se insala, ea pentru publicul larg a fost conceputa, in occident cel putin,si acolo asa asi ramas. Doar noi ne tot inchistam, ne tot elitizamsi ne indreptam spre extinctie. Degeaba zic unii ca tinerii poeti români, generic vorbind, sunt mai buni decât tinerii poeti europeni sau americani daca nu ii citeste nimeni, daca nu au un public format pentru asta.

Harvardu’ românesc

perta — Sat, 10 Mar 2007 10:03:06 +0000

â€œDe ce nu vine Harvard la targul de universitati Reprezentantul in Romania al celebrei institutii de invatamant superior este inchis, acuzat de deturnare de bani din fondul pentru reconstructia Irakului. Astazi a inceput la Bucuresti Targul International de Universitati, RIUF, la care vor fi prezente peste o suta de institutii de invatamant superior din 20 de tari. Marea absenta este Universitatea Harvard, care a participat la cele doua editii desfasurate in anii anteriori, fiind reprezentanta de Michael Morris, om de afaceri american, stabilit in Romania, absolvent al prestigioasei universitati.In baza unui mandat emis de FBI, cetateanul american a fost arestat in Romania, luna trecuta. Pe de alta parte, Universitatea Harvard ar fi putut fi reprezentata de alti absolventi la aceasta editie a targului, ceea ce nu s-a intamplat insa din cauza unei dispute intre cei care au pus bazele RIUF.Studentul roman care invata la Harvard si care a intermediat pana acum participarea universitatii la targ si-a pierdut calitatea de organizator.Â Â Cautat de FBI Conform site-ului oficial al FBI, Michael Morris, stabilit in Romania si patron al unei firme de servicii financiare cu sediul in Cipru, a fost acuzat de conspiratie si frauda electronica in cazul deturnarii a 8,6 milioane de dolari destinati reconstructiei Irakului.Fraudele de care este acuzat Morris ar fi fost comise impreuna cu alte persoane, timp doi ani dupa inlaturarea lui Saddam Husein de la conducerea Irakului. Autoritatile americane au cerut extradarea lui, pentru a fi judecat in New Jersey. Morris a fost cel care, timp de opt ani, i-a intervievat pe tinerii romani interesati sa studieze la Harvard, urmand ca, pe baza aplicatiilor, dar si a recomandarilor lui Morris, comisia sa-i declare admisi sau respinsi.

Scandal intre organizatori Motivul pentru care Harvard nu are un alt reprezentant la RIUF in acest an este scandalul iscat intre cei doi "parinti" ai targului. Daca editiile anterioare au fost organizate de Alexandru Ghita si Alexandru Manaila, ultimul fiind student la Harvard, in acest an, in urma unor neintelegeri intre cei doi, de eveniment s-a ocupat doar Ghita. "Proiectul a fost al meu, eu i l-am prezentat lui Alex si i-am propus sa lucram impreuna. In 2005, am depus chiar o cerere de inregistrare la OSIM, iar in noiembrie 2006 am primit si confirmarea inregistrarii.Conceptul si site-ul imi apartin si sunt inregistrate, pe numele meu, la OSIM", spune Ghita, motivand ca l-a exclus pe Manaila de la organizare pentru ca la editia anterioara se implicase prea putin, el fiind in SUA, la studii.

"Paternitatea" se va stabili in instanta Ghita a transferat organizarea targului de pe firma pe care o infiintase impreuna cu Manaila, gest calificat drept ilegal de acesta din urma. "Alexandru Ghita a acaparat in mod fraudulos si ilegal evenimentul si brandul RIUF, furand practic drepturile de proprietate ale asociatului sau", spune tanarul. El sustine ca, in urma unei discutii cu directoarea de admitere pentru Europa de Est, aceasta l-a informat ca politica universitatii este ca Harvard "sa nu-si asocieze numele cu un eveniment in cadrul caruia nu se respecta legea". In cursul zilei de ieri, aceasta informatie nu a putut fi confirmata de oficialii universitatii.Alexandru Manaila il va da in judecata pe organizatorul din acest an al targului." (din Evenimentul Zilei, articol de Cristina Olivia Moldovan)

Iata asadar ce se poate intâmplasi pe la case mai mari. Acuma, Harvardul, saracu, nu-i vinovat cu nimic, poate numai ca a â€œdat" asemenea absolventi,si ii da pe banda rulanta. Åži apoi, sa nu credem noi ca o universitate cum e tocmai Harvardul nustie sau nu o intereseaza cine ii reprezinta interesele, nu doar in România,si in Congo, ca pâna la urma e vorba despre un prestigiu la mijloc. Dar, norocul nostru, de românasi, este ca odata ajuns aici, â€œiescrocul", cum zicea bunica, uns cu toate alifiile lumii occidentale incepe la noi sa-si dea arama pe fata. Nu-i mai merge, aici fie pohta fara limite, fie prostia naiva, fie sentimentul ca aici poti face orice, fie neglijenta neamului nostru i se leaga de piele ca un blestemsi pânasi Harvardul mai da cu mucii in fasole.

Ce mai poti gasi de cauti bine pe fundul sacului

perta — Tue, 06 Mar 2007 09:12:28 +0000

Ati auzit?! Au gasit oasele lui Iisus astia de la Discovery. Da,stiu, suna a banc sec, foarte sec, de buna calitate de altfel. Insa, din pacate, nu este un banc. Crunta realitate ne loveste in fata, cum ar spune poetul român, versificator de lirics. Ce sa mai spui? No comment. Atât doar: e foarte ciudat cum oasele astea le-au gasit lânga cele ale presupusei Maria Magdalena. Mare minune, zau de nu-i asa, uite cum "studiul" lui Dan Brown, sau fictiunea lui Saramago devin realitate. Pun pariu ca mai iese un "studiu" vândut in milioane de exemplaresi de aici. De fapt o fisi asta un fel de mica apocalipsa. Åži ce sa mai lungim vorba, nu m-ar mira ca marii cercetatori de la Discovery sa ne anunte saptamâna viitoare ca au gasit oasele fratilor Karamazov, aflate in tandra cârdasie mortuara cu oasele lui Moll Flanders. Sa fim pe faza. Natiune, fii treaza, nustii ce se mai poate descoperi.

Cum te trezesti intr-o lume a imaginii si stii unde esti?

perta — Tue, 27 Feb 2007 17:36:29 +0000

Stai câteodatasi te gândesti: acum ce fac?, acum cum e bine?, acum pe unde o iau? Nu sunt momente foarte rare, doar ca foarte rar le acordam importantasi foarte rar ni se par a fi iesite din comun, ceea ce esi mai rau. Åži iarasi, momentele astea nu sunt legate de un subiect sau de o stare anume; vin oricând, in orice conditiisi se pliaza pe orice actiune. Enervanta de a dreptul devine aceasta situatie in momentul in care te pui sistematic sa citesti presa, nu doar cea culturala, ci presa in general,si iti dai seama ca locul tau nu este acolo. Nu este in lumea pe care o regasesti in presa noastra cea de toate zilele. Tu manânci altfel, respiri altfel, gândesti altfel, sau cel putin asa crezi, dar totusi, presa ar trebui sa ne reprezinte, sa scoata la iveala macar niste elemente generale, comune, in care sa se regaseasca orice om, trecând peste nuante, care traieste in mijlocul acelorasi coordonate, spatiale, etnice, lingvistice, morale, culturale etc… Åži totusi, te trezesti ca nimic, sau aproape nimic (nu doar ca nu te reprezinta) nu defineste spatiul in care traiesti. Åži atunci te pomenesti ca alergi sa prinzi spatiul din urma, ca esti dezorientat, ca nustii despre ce este vorba, ai senzatia ca trebuie sa faci cevasi nustii exact ce, asta doar ca sa te racordezi. Insa, la drept vorbind, la ce sa te racordezi, la spoiala de imagine (spun imagine pentru ca reprezinta principala motivatie a celor din jursi spun spoiala pentru ca odata ce te afli in focul blitzurilor nu te mai poti manifesta natural, ci doar artificios-conventional, mai mult pentru fatada decât pentru interior) care s-a pomenit brusc zeificata, la goana dupa senzational, inedit, extravagant, contradictoriu, elemente care foarte rar rezista intr-o cultura autentica? La ce sa te racordezi? Probabil ca bunul simt este o masura fie mult prea invechita, fie prea desueta pentru unii, pentru ca desi toata lumea il constientizeaza, inevitabil, toti il ocolesc ca pe ceva demodat sau inactual. Dar nu o sa invocam bunul simt aici doar de dragul unei sustineri subiective oricum. Dar totusi ma gândesc: cum se constituie lumea aceea dupa care tot alergamsi ne este atât de straina citind-o in presa sau vazând-o la televizor? Chiarsi cea culturala.

Pe cine am scoate dintr-o istorie literara si pe cine am pune in loc?

perta — Sat, 24 Feb 2007 10:17:40 +0000

Am asistat acum citeva zile la o discutie despre istoriile literare, in special despre cele românesti. Mai exact despre felul in care sunt facute istoriile literare, cita doza de subiectivitate intra in selectarea unor autori, dincolo de stil, impresionist sau rationalist, cu metoda sau fara, foiletonist sau structurat pe curente. Concluzia a fost, cel putin atunci, ca exista un set de autori pe care nu ii poti ocoli, indiferent de preferintele personale, insa in aceeasi masura exista un alt set de autori care ar putea foarte bine sa fie omisi, inlocuiti cu altii sau sa suporte categorice modificari de perspectiva, ceea ce de altfel sesi observa daca iei trei sau patru istorii literaresi le compari. Bineinteles, este vorbasi de accent, de importanta pe care o au anumiti autori din categoria discutabila in structurarea logica a lucrarii, precumsi de preferintele pur personalesi de orgoliul fiecarui isoric de a "descoperi” pe cineva, omis pâna la el.

Cu toate acestea, in urma discutiei, ma tot bate un gând: care sunt pâna la urma autorii pe care nu ii poti ocolisi care sunt cei pe care i-am putea scoate, sau am putea modifica perspectiva asupra lor, din cei deja consacrati de istoriile cunoscute? Asteptsi opiniile dumneavoastra, daca se poate, argumentate pe scurt.

Cine mai citeste azi fantasy?

perta — Thu, 22 Feb 2007 10:30:12 +0000

Eu sunt un fan declarat al basmelor, al genului fantasysi in general al naratiunilor in care mitologicul, oniricul, fantasmarea, bestiariile capata autonomie fie intr-un context imaginat, fie in unul cât se poate de real. Nu-mi plac, cu siguranta, scrierile de duzina ale acestui gen, cele foarte naivesi chiarsi cele foarte "stufoase”, insa exista destule de unde sa alegem. Nevoia de "poveste” (luata nu neaparat cu sensul general de fictiune, ci de basm, de lume fantastica ordonata social) este una dintre cele mai vechisi mai autentice. Despre originile acestei nevoisi despre efectele sale in lumea contemporana s-ar putea vorbi ore insirsi s-ar putea scrie, dupa cumsi sunt scrise, mii de pagini.

Vorbim despre o literatura adresata in aceeasi masurasi copiilorsi celor maturi, despre o literatura care fascineaza prin inscenare, prin reinventare, prin forta plasmuirii, in doze mai mari sau mai mici de ironie bonoma sau sau de tensiune terifianta. Multi sunt autorii celebri care, programatic sau nu, au scris ori s-au apropiat de acest gen. De la Rabelais, Tolkien, Lewis, Bulgakov, pâna la Borges sau fratii Strugatki. Scriu aceste rânduri cu bucuria faptului ca desi literatura româna a fost multa vreme lipsita de asemenea scrieri, (cele mai multe, raresi ele, mergând mai aproape de teritoriul fantasticului decât al fantasy-ului) acum, nustiu daca neaparat dupa succesul de public al lui "Harry Potter”, au inceput sa se scriesi la noi carti de acest gen, Razvan Radulescu cu "Teodosie cel mic” fiind cel mai cunoscut exemplu, dar nu estesi singurul. Dar aceasta bucurie este innegurata de gândul ca o asemenea literatura in ziua de azi este supusa unor cazne mult mai aprige ale receptarii. Omit cazurile fericite de succes general de publicsi va intreb câti dintre voi ar fi dispusi sa citeasca o carte basm sau fantasy. Mie mi se pare ca exista doua categorii de succes in acest caz: succesul de public, datorit in primul rând copiilor,si succesul de critica, datorat rafinatilor. Insa intre aceste doua "masuri” exista o groapa imensa, ziarele vor vorbi cu siguranta in ambele cazuri, insa câta lume citeste efectiv?